Prima zi de spitalizare

Cu inima strânsă, dar mai ales cu o îndoială în suflet, am ajuns la spital. M-am internat, am făcut nişte analize (toate-s bune), şi în rest am tras concluzii, în afară de aşteptarea zilei de joi, când mă voi opera.

Prima zi, e ca prima zi! Acomodare, cunoştinţă cu turma de pacienţi din salon, că da... sunt la turmă, cunoştinţă cu asistentele, şi în rest... am o "grădină de zarzavaturi"... ştiţi voi unde, de la emoţii. Îmi pun sute te întrebări, la unele îmi răspund eu, la altele... tot eu, că în rest nu are cine. 

Acuma să nu exagerez, am şi o echipă de medici în jurul meu. Chirurgul (cică-i bun), doi anestezişti (ca să fiu sigur), un ghipsaroş şi un unchi (chirurg). Cam la asta se rezumă personalul care va avea grijă se sănătatea mea. A, plus restu', Sorina (iubirea mea şi cea mai importantă persoană), părinţi, neamuri, prieteni, etc., etc.

După cum spuneam, stau în salon de 6 persoane. Nici unul nu poate umbla, vreo trei fac treburile prin pat, iar doi se târăsc până la closet. Stau şi mă întreb: eu ce caut cu aceşti oameni suferinzi? Adică, pentru ăştia mai puţin grav, aşa cum sunt eu, nu sunt saloane separate? Nu că aş avea ceva cu bieţii oameni, chiar mi se rupe sufletu' când îi văd şi când îi aud cum se chinuie, dar totuşi nu suferim de acelaşi lucru. Eu am problemă cu mâna, ei cu picioarele. Eu după operaţie pot umbla, pot merge la toaletă, pot face aproape orice, nu zac la pat. Dar înfine, asta e... sper ca totuşi să se rezolve, să stau la salon de două persoane. Că doar merit! Sunt viitor farmacist! Măcar de atât să beneficiez şi eu prin spitale, că în rest, dacă nu cunoşti pe cineva poţi să fi "floarea" farmaciei, că e cam degeaba.

Mâine mă aşteaptă ziua de post, în care nu mănânc şi nu beau nimic, după ora 15 - 16, iar joi... aştept să mă fac bine!

NE AUZIM!